Spectacolul ”Immanuel Kant” de Thomas Bernhard, montat de către regizorul Alexandru Colpacci la Teatrul Maghiar de Stat ”Csiky Gergely” din Timișoara este una dintre cele mai recente producții ale instituției teatrale. Spectacolul va fi reluat luni, 5 martie de la ora 19 pe scena Sălii Mari a teatrului.„Teatrul e anacronism. Totul e caricatură”. Sunt spusele dramaturgului, romancierului și poetului austriac Thomas Bernhard. Chiar aceste afirmaţii au constituit punctul de plecare al regizorului Alexandru Colpacci atunci când a demarat, alături de echipa Teatrului Maghiar de Stat „Csiky Gergely”, construcția spectacolului Immanuel Kant.
Deși Bernhard este un dramaturg contemporan, acest text a surprins prin simplul fapt de a fi altfel comparativ cu un alt text contemporan. Lipsit de vulgaritatea des intâlnită în textul de azi, cel al lui Bernhard aduce în prim plan ideea logicii lipsite de logică și, mai ales, incoerența. Replicile personajelor sunt lipsite de continuitate și coerență datorită multitudinii ideilor pe care fiecare personaj vrea să le exprime. Deși avem de-a face cu personaje „descompuse”, trebuie observată prezenţa viselor, a dorințelor, a pornirilor și atitudinilor - ce-i drept, bizare. Immanuel Kant, eroul principal al lui Bernhard, este filosoful german originar din Königsberg și, totodată, unul dintre cei mai mari gânditori din perioada iluminismului în Germania. Kant este interpretat de actorul Bandi András Zsolt cu multă delicatețe, actorul reușind să contureze un personaj care pendulează între logica propriilor filosofii și degradarea psihică. Un personaj pe care regizorul îl duce spre granița foarte fin trasată între grotesc și absurd. Ameninţat de orbire, Kant navighează spre Statele Unite ale Americii, ţară căreia îi va transmite ştiinţa sa, în schimbul unei operaţii pentru a-şi recăpăta vederea.
Pe tot parcursul spectacolului se observă, mai ales în cazul lui Kant, o severă problemă psihică care se amplifică şi culminează cu o adevărată criză de nebunie. Sunt, probabil, rezultatele credinței exagerate în propriile teorii. Personalitatea lui Kant este completată sau chiar dublată de Friedrich, propriul papagal în care acesta își „stochează” toate teoriile, destinul lor fiind aproape identic. Papagalul, Andrea Tokai, este, de fapt, prietenul fidel în care are cea mai mare încredere. Îl imită cu exactitate, reține și reproduce sintagme (mai mult sau mai puţin) importante din teoriile sale. Un papagal dresat, metamorfozat, cu atitudini umane. În scenele cu Friedrich în prim-plan, absurdul și comicul de situație sunt prezente, memorabilă fiind scena în care Friedrich este scos la plimbare în lesă. Deși Friedrich e un personaj secundar, Andrea Tokai reuşeşte o prezenţă scenică completă.Deși se spune că filosoful nu a părăsit niciodată Königsbergul și nici nu a fost căsătorit, în textul lui Bernhard, Doamna Kant este soția profesorului Kant. Tar Mónika intrepretează o soție adeptă a distanței în relația soț și soție. Cei doi soți comunică, însă, ilogic și uneori absurd: el teorii, ea articole din presă, care trebuie să fie vechi de trei sau chiar șase luni. Distanța mare, la propriu și la figurat, la fel ca cea dintre șezlongurile celor doi, reflectă dialogul acestora. Doamna Kant suferă de o frică permanentă pe vapor, este naivă și, ocazional, îşi mai îndreaptă atenția spre propriului soț.Ernst Ludwig (Mátyás Zsolt Imre), tipul slujitorului fidel stăpânului, se evidențiază printr-un retard mintal asociat cu un defect de vorbire.
Este servitorul profesorului Kant, care îi acceptă acestuia orice de mai bine de douăzeci de ani și care e criticat mereu că nu-și face treaba așa cum trebuie; de pildă, nu știe încă să-i învelească picioarele lui Kant și nici să se ocupe de Friedrich așa cum trebuie. Și, ținând cont de statutul personajului, e firească această opțiune a actorului în a-i crea cu asemenea defecte profunde. Un personaj antitetic doamnei Kant este Milionara (Borbély B. Emília), cea care are dorințe în fața bărbaților de pe vas. Naivă și vorbăreață, cu scopul de a fi mereu în centrul atenției, Milionara este iubitoare a vieții de lux de pe vapor și o călătoare împătimită pe apă, scena aducând în discuție povestea scufundării Titanicului, aici aceasta fiind considerată inposibilă pe un asemenea vas de lux. Personajele nu vin de nicăieri, ele se îndreaptă doar către America. Ele trăiesc intens fiecare moment și dau credibiltate fiecrărui fapt sau cuvânt rostit. Deși textul nu este foarte ofertant în privința acțiunilor, regizorul a reușit, prin crearea relațiilor extrem de vii și reale, să țină spectatorii într-un suspans continuu, fără însă ca nimeni să moară ori vaporul să se scufunde.
Lovitura de teatru a fost finalul, când ni s-a confirmat faptul că avem de-a face cu un Kant nebun care ajunge să fie internat și, implicit, și cu o corabie a nebunilor. Și, pentru că în jurul unui astfel de personaj nu pot sta decât aceleași tipologii umane, regizorul a clarificat și problema celorlalte personaje tot în final. Simplu: toți au un soi de nebunie mai mult sau mai puțin acută. Regizorul alege să rezolve unele scenele nu prin intermediul textului, ci prin subtextul pe care actorii îl exprimă cu ajutorul atitudinilor, reacțiilor lipsite de cuvânt și a gesturilor bine definite. El livrează lumea de pe scenă într-un altfel de limbaj, înzestrat cu o doză consistentă de absurd. În acest talmeș-balmeș voit, fiecare personaj alunecă pe lângă celălalt, rămânând în lumea lui, căci nimeni nu se înțelege cu nimeni. Fiecare e prins în propriul univers, în propriile stereotipii.
Spectacolul cucerește prin savoarea jocului, oferind mostre de adevărată artă a interpretării ce înlocuiește cu brio lipsa acțiunii şi care are ca rezultat un comic infailibil, care creează senzația de efervescență a nebuniei uneori imposibil de controlat. Scenele se derulează foarte bine, sunt contopite una cu cealaltă, cu un adevăr scenic ieșit din comun. Textul redă mereu o muzicalitate aparte, specifică textelor lui Thomas Bernhard, comicul și, uneori, absurdul fiind rezultatul repetabilității unor sintagme sau jocuri de cuvinte. Scenografia semnată de Carmencita Brojboiu impresionează prin simplitate: o punte a unui vas care se mișcă uneori precum valurile mării.
Ideea este aceea a unui decor mobil, care rezervă surpriza de a fi animat, și numeroasele cărți din fața punții primesc viață. De menţionat e şi spațiul în care evoluează Friedrich, o colivie pe a cărei pereți sunt lipite manuscrisele profesorului Kant.Alexandru Colpacci pune în valoare actorul. Nu ornamentează scena şi nici scenele cu efecte din abundență, se serveşte abil atât de lumini, cât și de muzică. Costumele ajută la definirea, conturarea și individualizarea personajelor și încadrarea lor într-o anumit tipar. Mai multe tipologii umane, o paletă extrem de largă de costume, de la cel al papagalului, pe care sunt inscripționate manuscrisele profesorului Kant, la rochiile elegante de seară ale Milionarei sau la costumul marinarilor de pe vas.Immanuel Kant este un spectacol despre degradarea psihicul uman și despre cât de departe poate merge mentalul în opera de autodistrugere.